Poeme de Aura Christi

1. februarie 2014 | De | Categorie: Antologia, Poezie de Bucuresti

Lecția lui Porfiri

 

Basta. Am atins desăvârșirea: locuiesc

într-o sferă de iederă. O, ce forfotă, ce vacarm de pomină

aici! M-ai smuls din mâna iadului, Doamne.

Ca o bufniță printre dărâmături, pe marginea

trupului am respirat un timp. În sfârșit,

am dat bir cu fugiții. Sunt departe de trup.

Peste șapte mări, șapte țări sunt.

Și fug. Și tot fug. Am lăsat trupul în urmă.

El îngrașă durerea; eu o alint și o laud în tratate savante

roase de acarieni, citite de vânt, exotice plante…

El e mielul crud, pregătit. Mielul prostit.

Da. Trupul – cobaiul, navigând prin râuri de sânge.

M-am dezbrăcat de trup, de trecut – ca de o haină.

M-am rupt de ceea ce-mi era pământ,

stranie ancoră într-o lume rămasă străină, departe.

Da. Trupul – abis în care alte dăți mă aruncam ca delfinii.

Pe ordinea de zi aruncată pe foc: același trup –

mai străin ca străinii.

 

Am spus da suferinței. Și torturii și morții și subteranei

și pierzaniei da am spus. Și-am luat-o la sănătoasa.

Am spus da infernului, bolii, vacarmului ei desăvârșit.

De secole mă prosternez în fața altarelor ei. Demult

nu m-am născut din altceva. Da. Întunericul m-a învins.

Slavă, slavă, slavă, Doamne, spun în gura mare.

Și fug mâncând pământul: eu – pacostea, catastrofa,

venetica, proscrisa, străina. Fug, neștiind încotro.

Ținta e fuga însăși; fuga și tăcerea urnind antice plante

din blocuri de granit. Ritmul cui îl urmez, îl ascult?

Ce lege-și secretă nectarul în mine?

 

Mă lipesc de rottweilerul meu, Conte –

însoțitorul meu prin infern, prietenul care-mi paște

brândușele. O respirare cât o silabă – și vom atinge cerul.

Am spus da Duhului Sfânt al Vieții. Amin. Punct.

 

 

Omphalos

 

I

 

Istm de lumină şi nervi,

dezvelit impudic între chiparoşi,

între fantome vii de zei

şi umbrele delfinilor lui Apollo:

tăcuţi, copilăroşi.

Sculptat din magma bolţii,

întrucâtva pierdut,

cu faţa spre natura lucrurilor

zvâcnind în centrul lumii:

O, Delphi, Delphi, Delphi –

pământ surpat din mit!

 

Bărbaţi, femei, copii,

în trecere pe-alături,

se uită gură-cască, şuşotesc…

Apoi – cu un surâs nedefinit –

mândri şi ruşinaţi, te-ating,

ezită, şi, iar şi iar, te-ating.

 

Stau locului. Vine cândva

şi clipa, spun. Pe urmă mă apropii.

Sunt la un pas, o respirare.

Şi tremur. Tremur. Tremur.

În gând încep să număr.

Şi nu-ntind mâna

spre înfrigurata sferă,

pe jumătate scursă-n lut

sau într-o altfel de lumină –

istm pierdut şi ferm,

stând faţă către faţă

cu ceva de nevăzut.

Cu respiraţia tăiată stau şi nu mişc.

În mine dorm un somn ciudat –

ce mesager stângaci,

trimis din secolul cellalt!

 

 

II

 

Sătul, prea sătul ca să fie atins

de mâinile oamenilor,

de ochii pe jumătate închişi ai pietrelor,

de planetele rotindu-se

în jurul osiei de aer a nimănui,

ca şerpii care desenează cercuri

pe o stâncă mirosind a sfârşit.

 

Sătul, da, sătul să fie lins de câini şi pisici,

de degetele flămânde ale oamenilor,

de lumina întunecată a aştrilor,

de umbra coloanelor încolţite de lună,

de zidurile parnasiene, sprijinite de norii

care se înfruptă din răbdarea-i

de plumb, de milenii.

 

El stă acolo, în sine însuşi înşurubat.

Şi imită cumpătarea, aşa cum soarele

îşi imită traseul perceput,

secundă de secundă, ca un dar.

Tăcerile ce-şi fac un culcuş în marmoră

sau în ziduri l-au învăţat nemişcarea,

iar statul pe loc l-a făcut să deprindă contemplarea.

O, sfânta contemplare, dând

amărăciune şi har!

 

Din cale afară de lehămetit

de exclamaţiile emise

în toate limbile pământului,

el stă acolo: neclintit, mândru,

nepăsător şi pierdut în egală măsură.

Omphalos, Omphalos –

planetă cât unghia unui zeu,

cât vârful suliţei mânuite

de frumoasa Artemis,

cât inelul mamei lui Apollo

cea urmărită – din porunca Herei –

de Python.

 

Da. El stă şi tot stă acolo, sus,

printre chiparoşii neruşinaţi,

şi taie în gând calea şerpilor de măslini

care s-au înfruptat cu vârf şi îndesat

din amintirea uriaşei reptile.

Între timp, au trecut secoli de aur,

milenii, războaie, prietenii legendare,

alianţe între îngeri şi zei,

trădări, laşităţi, iubiri,

potopuri, incendii…

Iar el e acelaşi şi altul,

clipă de clipă

– şi asta tot timpul! –

aşteptând cuvintele

unei limbi nevorbite

decât prin gura aceluia care…

Prin gura aceluia care…

 

 

III

 

El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,

pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.

Şi chiar dacă ar adormi, el s-ar trezi înghesuit

în spaima de a fi atins de păsări,

de umbrele arborilor, de norii pierduţi, de oameni.

Oriunde se-ntoarce el, lucrurile

îşi aduc aminte de ele însele,

de forma în care au fost aşezate.

Spaima lui roteşte sus planete.

În somnul ei ne cuibărim, trezindu-ne

în carcasa propriului trup uitat,

de care ne aducem aminte până când devenim

– unii dintre noi – movile de oseminte,

alţii – grămăjoare de cuvinte.

Atunci cineva ne spune că am trecut

prin ceva care a semănat dureros

de puţin cu viaţa.

 

El rămâne treaz pentru noi toţi laolaltă,

fiindcă ştie că, în cazul în care ar adormi,

n-ar auzi verbul acela care

– oho – ne-ar salva pe noi,

nu pe el, căci el nu are nevoie

de salvare şi probabil nici de noi!!

Cine să ştie motivul adevărat

al treziei lui fără sfârşit?

Cine-i aude cântecele

de uriaş singuratic de piatră?

Nu se poate ca el să nu cânte;

şi asta tot timpul aproape!

 

Dacă el, Omphalos, şi-ar înceta cântecul,

noi am muri, pur şi simplu,

cu toţii, dintr-odată.

Absenţa cântecului, moarte înseamnă.

Tăcerile lui ne dezvăluie pe noi nouă înşine,

împingându-ne în fiinţă, între iad şi eden.

 

 

IV

 

Să mergem la marele nostru patron, la Apollo!

Să ne urnim din vecinătatea pietrei divine.

Altfel, vom începe să-i ştirbim, puţin câte puţin,

din perfecţiunea ei ce aruncă seminţele în arbori,

coloane, rododendroni, în feline.

 

Înainte de toate, îi vom inventa o gură.

Altminteri cum s-o lăsăm să cânte

cu gura închisă?! Pe urmă, ah,

îi vom da alte limite şi – înainte de toate – un trup,

vai, ca atâtea, tocmai bune de aşezat în morminte!

 

Ah, şi-atunci… Mirosul ar împiedica-o

să fie ea însăşi, din spaimă să crească

şi să ne facă să ne naştem aidoma ei:

din uterul spaimei!

Iar mâinile ei ne-ar face s-o confundăm

cu un arbore sau o coloană,

cu o plantă sau o felină înceată.

În ochii ei şi-ar face cuib vulturoaica,

măslinii şi-ar arunca în grabă seminţele,

tăindu-i vederea dumnezeiască.

Picioarele ar duce-o spre osia ruginită

a planetelor.

Şi…

 

„Nu şi nu!!”, urlă ca din gură de şarpe

larii de muşchi ai pietrei. Să-i amânăm sfârşitul.

Da. Nu-i decât o piatră, un fel de sferă,

din care se vede doar jumătate!!

Adică mai puţin decât ne-am fi dorit.

Nici nu e de mâncare. În plus,

prin piatra asta cenuşie

nu se vede nimic, absolut nimic!

Să lăsăm, aşadar, piatra în legea ei.

Să mergem la Apollo cât de repede se poate.

Să mergem la patronul luminii şi artelor.

 

Sau – şi mai bine – să împingem antichitatea

în faţa noastră, în viitor, undeva, departe!!

Să ne imaginăm că totul nu e decât un joc.

Da, nimic mai mult decât un joc sau un mit

găsit într-o carte uitată, cu coperţile ude

– scrisă de o ierarhie de lari depăşiţi –

din care nimeni nu mai pricepe nimic

şi nici nu vede felul în care Omphalos

ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde.

 

 

V

 

Omphalos, piatră sublimă, pierdută printre temple!

Neatinsă decât cu o privire,

în care ţi-ai găsit răgaz preţ de o clipă,

şi te-ai întors – fiară sau duh muşcat – în fire.

 

Nimic nu te-a strivit, distrus, atins,

decât poate de mult, iar noi nu vom afla.

Stai singură şi dreaptă, nesfârşito.

Tremuri şi plângi, aştepţi în limba ta.

 

Încolăcită în tine însăţi eşti.

Poate c-ai fost cioplită din raza unui zeu

şi cineva în tine trunchiul şi-a uitat,

trăgându-şi sufletul în duhul meu.

 

Sau poate te-ai ascuns în visul unei sfere

şi ne-ai lăsat aici doar umbra ta de piatră.

Omphalos, astru cernit, nod de mistere,

polen eretic, fragment de magmă egolatră!!

 

Porfiri’s Lesson

 

Enough. I have achieved perfection: I’m living
in an ivy sphere. Oh, the bustle, the memorable noise
here! You snatched me from the hand of hell, Lord.
Like an owl among the ruins, on the edge
of the body I breathed for a while. Finally,
I ran for my life. I’m far from the body.
Across seven seas, there are seven countries.
And I’m running. And I keep running. I left the body behind.
It fattens the pain; I pet and praise it in scholarly treatises
gnawed at by moth-mites, read by the wind, exotic plants …
He is raw, prepared lamb. The fooled lamb.
Yes. The body – the guinea pig, sailing through rivers of blood.
I stripped the body, the past off – like a jacket.
I broke off from what was land to me,
strange anchor in a world that has remained foreign, far away.
Yes. The body – an abyss into which, at other times, I hurled myself like the dolphins.
On the agenda thrown into the fire: the same body –
more foreign than foreigners.

I said yes to suffering. And to torture and death and the underground
I said yes to perdition too. And I ran for my life.
I said yes to the inferno, to illness, to its exquisite uproar.
For centuries I have prostrated before its altars. It’s long since
I was last born from something else. Yes. Darkness has defeated me.
Glory, glory, glory, Lord, I’m saying it out loud.
And I’m running like hell: I – the nuisance, the catastrophe,
the foreigner, the outcast, the stranger. I’m running, not knowing where.
The target is running itself; running and silence budging ancient plants
from blocks of granite. Whose pace do I follow, listen?
What law secretes its nectar inside me?

I glue myself to my Rottweiler, Conte –
My companion through hell, my friend that grazes
my crocuses. A one-syllable long breath – and we shall touch the sky.
I said yes to the Holy Spirit of Life. Amen. Full stop.

 

 

Omphalos

I

Isthmus of light and nerves,
indecently unveiled among the cypresses,
between the living ghosts of gods
and the shadows of Apollo’s dolphins:
silent, childlike.
Carved from the magma of the dome,
somewhat lost,
facing the nature of things
throbbing at the center of the world:
O, Delphi, Delphi, Delphi –
land shrunken from myth!

Men, women, children,
passing by,
gape, whispering…
Then – with an indefinite smile –
proud and ashamed, they touch you
hesitate and touch you, again and again.

I stay put. The moment will
come, I say. Then I get closer.
I’m one step, one breath away.
And I’m shivering. Shivering. Shivering.
In my mind I start counting.
And do not stretch out my hand
to the feverish sphere
half molten into clay
or in a different kind of light –
a lost and firm isthmus
standing face to face
with something unseen.
With bated breath I stand and do not move.
Within myself I sleep a funny sleep –
what an ungainly messenger,
sent from the other century!

 

 

II

Weary, too weary of being touched
by the hands of men,
by the half-closed eyes of stones,
by the planets revolving
around the air axle of no one,
like serpents drawing circles
on a cliff smelling like the end.

Weary, yes, weary of being licked by dogs and cats,
by the hungry fingers of people,
by the dark light of the stars,
by the shadow of columns cornered by the moon
by Parnassian walls, supported by clouds
that have been feasting on his patience
of lead, for millennia.

He stands there, screwed within himself.
And mimics his temperance, like the sun
mimics its perceived trail,
second by second, like a gift.
The silences that make their bed in marble
or walls have taught him immobility,
and standing still has made ​​him learn contemplation.
O, holy contemplation, the source of
bitterness and grace!

wearied beyond all measure
by the exclamations issued
in all the languages ​​of the world,
he stands there: unwavering, proud,
equally indifferent and lost.
Omphalos, Omphalos –
planet the size of a god’s nail,
of the spear tip handled
by beautiful Artemis,
of the ring of Apollo’s mother
the one chased – at Hera’s command –
by Python.

Yes. He stands and stands up there,
among impudent cypresses,
and crosses in his mind the path of olive snakes
which feasted enough and to spare
on the memory of the huge reptile.
Meanwhile, golden centuries have passed,
millennia, wars, legendary friendships,
alliances between the angels and the gods,
betrayal, cowardice, and love,
floods, fires…
And he is the same and another,
moment by moment
– and all the time! –
waiting for the words
of an unspoken language
except by the mouth of the one who…
The mouth of the one who…

 

 

 

III

He never slept, absolutely never,
because the fear of waking up in someone else is foreign to him.
And even if he slept, he would awaken cramped
inside fear of being touched by birds,
by the shadows of trees, by lost clouds, by people.
Wherever he comes back, things
remember themselves,
the form in which they were placed.
His terror spins planets up high.
we snuggle in its sleep, waking up
inside the carcass of own forgotten bodies,
which we remember until we become
– some of us – mounds of bones,
others – piles of words.
Then someone tells us that we have passed
through something that painfully little
resembled life.

He stays awake for all of us together,
because he knows that if he should fall asleep,
he would not hear that verb which
– o-hoo – would save us,
not him, because he does not need
salvation or perhaps us too!
Who knows the real reason
of his endless wakefulness?
Who hears the songs
of the lonely stone giant?
No he cannot forbear singing;
almost all the time!

If he, Omphalos, were to stop its song,
we would simply die,
all of a sudden.
The absence of song means death.
His silences reveal us to ourselves,
pushing us into being, between heaven and hell.

 

IV

Let’s go to our great patron, to Apollo!
Let’s set off from the vicinity of the divine stone.
Otherwise, we will start denting, little by little,
its perfection which casts seed into trees
columns, rhododendrons, into felines.

First of all, we will invent a mouth.
Otherwise how could we let it sing
with its mouth closed?! Then, ah,
we will give it other limits and – above all – a body,
alas, like so many other, perfect for being laid in in their graves!

Ah, and then … The smell would prevent it
from being itself, from growing in fear
and making us get born like it:
from the womb of fear!
And its hands we would make us mistake it
for a tree or a column,
for a plant or a sluggish feline.
In its eyes the she-eagle would nest,
olive trees would hastily throw their seeds
obstructing its divine sight.
Its feet would take it to the rusty axle
of the planets.
And …

“No, no!” screamed at the top of their voices
the moss Lares of stone. Let is postpone its end.
Yes. It’s just a stone, a kind of sphere,
only half of which can be seen!
that is, less than we would want.
It’s not even edible. Moreover, the

through this gray stone
nothing can be seen, absolutely nothing!
Let us, therefore, leave this stone in peace.
Let’s go to Apollo as soon as possible.
Let’s go to the patron of light and the arts.

Or – even better – let’s push antiquity
before us, into the future, somewhere far away!!
Let us imagine that it is only a game.
Yes, nothing more than a game or a myth
found in a forgotten book, with damp covers
– written by a hierarchy of outdated Lares –
from which no one understands anything
nor does one see the way Omphalos
show us how much eternity lies in us.

 

V

Omphalos, sublime stone, lost among the temples!
Untouched except by a gaze,
in which you found a moment’s respite,
and came back – beast or bitten spirit – to your senses.

Nothing has crushed, smashed, touched you,
except perhaps long ago, and we will not find out.
Stay alone and upright, endless you.
Shaking and crying, you await in your language.

Coiled in yourself you are.
Maybe you were a carved from the ray of a god
and someone forgot its trunk inside of you,
gasping for breath in my spirit.

Or maybe you hid in the dream of a sphere
and left only your shadow of stone for us here.
Omphalos, grieving star, hub of mysteries,
heretic pollen, fragment of self-adoring magma!

 

Comentariile au fost inchise!