Nicolae Tudor

21. ianuarie 2014 | De | Categorie: Membri

Nicolae Tudor (n.1941), poet, eseist, profesor

    ntudorNicolae Tudor s-a nascut in 1941, octombrie 5, in satul Cojasca,judetul Dambovita, intr-o familie traditionala romaneasca de intelectuali crestini ortodocsi, familie ridicata din randul taranimii.Bunicul-Ion Tudor- fusese functionar la Domeniile Coroanei si se jertfise eroic in Razboiul de Reintegrare a Neamului (1917); bunica -Dobrita- era o adevarata cunoscatoare a credintelor si eresurilor populare; tatal -Gheorghe- un om deosebit, iubitor de frumos si cititor pasionat; iar mama -Florica-  o fiinta delicata si sensibila, buna cunoscatoare a sufletlui si a firii umane.
Urmeaza scoala primara in orasul natal, dupa care isi continua studiile la Bucuresti.Este Licentiat al Facultatii de Litere-Universitatea din Bucuresti(1964), Profesor in diferite scoli si licee ( Scoala Generala Ciuperceni/Videle Liceul Ind. Usoara). Din 1972, este profesor gradul I  la Liceul nr. 43, devenit  “Liceul de Matematica-Fizica nr. 3” din Bucuresti (azi, “Alexandru Ioan Cuza”); Liceul Teoretic “C.A. Rosetti”
Se casatoreste cu Margareta, profesoara de matematica, mare iubitoare  de arta, suflet dedicat si frumos, si are un fiu, Mihai (n. 1971) si o nepotica, Maria (n. 2001)
Colaboreaza, incepand cu  1969,  la diferite publicatii de cultura: “Iasul literar”, “Cronica”, “Convorbiri literare”, “Romania literara”, “Tricolorul”, “Romania Mare”, “Politia romana”, “Luceafarul”, “Altfel”, “Paradox”, “Literatorul”.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, sectia poezie.

     Debut editorial:

  • “Poemele verii”(poezii, Bucuresti, 1975, cu o prefata de Horia Zilieru)

poemele veriii

Alte volume:

  • “Somnul de aur” (poezii, Ed. DU Style, 2000, cu o prefata de Doina Uricariu)
  • “Iubirea ca salvare de timp” ( eseuri, Ed. Arefeana, 2002, cu o prefata de Ion C. Stefan)
  • “Vremelnicie si permanenta” (eseuri, Ed. Arefeana, 2003, cu o prefata de Marcel Crihana)
  • “Creanga de masin” (poezii, Ed. Arefeana, 2004)
  •  “Iubirea, un nimb primit prea tarzu” (eseuri, Ed. Arefeana, 2005, cu o prefata de prov. univ. Paul Dugneanu)
  • “Ca o moneda romana” (poezii, Ed. Floare albastra, 2005, cu o prefata de prof. univ. Nicolae Georgescu)
  • “Drumul printre scrieri” (eseuri, Ed. Arefeana, 2006)
  • “Drumul iubirii” (eseuri, Ed. Arefeana, 2007)
  • “Drum bun prinre scrieri” (eseuri, Ed. Arefeana, 2008)
  • “Iubirea, un nimb dobandit prea tarziu” (eseuri, Ed. Arefeana, 2009)
  •  “Spre lumina, in labirintul scrierilor” (eseuri, Ed. Semne, 2010, cu o prefata de Vasile Bardan).

Referinte critce in diferite publicatii de cultura: Eugen Simion, Horia Zilieru, Laurentiu Ulici, Paul Dugneanu, Mihai Dinu Gheorghiu, Ion C. Stefan, Doina Uricariu, Felix Nicolau, Nicolae Georgescu, Vasile Bardan, Horia Garbea etc.

Critica literară despre Nicolae Tudor

«CAP SI PAJURû ÎN POEZIE

    Nicolae Tudor a fost, pânã acum, poet prin ricoseu – ca sã zic asa, în sensul cã profesorul de liceu, dorind sã fugã de contingent, sã scape de servituþile didactice, ori sã-si imagineze o existentã mai bogatã în sens concret – poezia era mereu pentru el prima alegere si rãmânea punctul de fugã. Înainte de 1989 a publicat mult prin reviste literare, ceremonialul ajungerii acolo, apoi al asteptãrii, al renuntãrii sau adaosului – toate acestea fãcând parte din creatie, adicã absorbindu-l uneori în egalã mãsurã cu munca la un poem, astfel cã, dacã-l întâlneai printr-o redacþie sau îi gãseai plicul cu poezii în teancul postei, aveai aceeasi bucurie: stia sã cearã ca si când n-ar cere, sã existe ca o obligatie, ca un imperativ chiar. Un singur volum de versuri a putut sã scoatã în acel climat: Poemele verii, în 1975 – si poate cã titlul spune ceva despre acest dar al asteptãrii, al rãbdãrii poetului. În anii nostri si-a adunat în cãrti mai ales studiile si eseurile, aceastã eternã panoplie a asteptãrii creatiei proprii (Iubirea ca salvare de timp – 2002; Vremelnicie si permanentã – 2003; Iubirea, un nimb primit prea târziu – 2005), acest ceremonial al comunicãrii, care pe vremuri îi servea drept carte de vizitã, cum spuneam, prin redactii.  Nicolae Tudor stã de vorbã cu clasicii prin cãrtile numeroasesi „dese” care s-au scris despre ei, este, adicã, informat si „înarmat pânã-n dinti” ºi nu face paradã de eruditie, ci chiar porneste în campanii de recucerire a lor, de salvare si impunere. Este o constantã a intelectualului român implicat în educaþie, a profesorului de liceu mai ales, constantã care, de la Pompiliu Constantinescu încoace sã zicem, face sistem si adevãratã categorie a creatiei. S-a vorbit chiar de nobila misiune a „criticilor liceeni”, aceea de a reexamina anual clasicii. Fiind mai aproape de tineretul mereu în emergenþã, ei devin novatori prin forta lucrurilor, trebuind sã inoveze mereu, sã inventeze, sã reformuleze; ei sunt si îndrãzneti si bine calculati – dar înainte de toate sunt în iuresul ideilor, viata îi implicã si trebuie sã-i rãspundã cu marca personalitãţii. Nicolae Tudor a scãpat din acest iures al ideilor în câteva rânduri, cu volumul elegant de poeme Somnul de aur (editura DU Style – 2000), apoi cu alt volum remarcabil de poezii: Creanga de mãslin (editura Arefeanã – 2004) – si acum, cu acesta, intitulat cu tâlc Ca o monedã romanã. Poemele sale pot fi citite si în galopul gândului, culegând imagini ori metafore ce sar din text singure, dar, când stii cine este omul care scrie, când ai alãturi opera sa teoreticã, întelegi cã o simplã citire nu le miscã din loc sau le rãmâne indiferentã, au nevoie de legãturã interioarã, de urmãrire a firului constructiv. Întelegi repede cã în volumul de fatã ai de-a face cu un program pe care ti-l anunţã chiar titlul: asa cum o monedã are cap si pajurã, cum se zice, sau avers si revers, tot astfel poemele adunate în acest volum vor fi „efigii” ale eului liric, placate peste marca poeziei în general. La Carte scrie: „Dati Cezarului ce e al Cezarului”, cu sensul cã banii cu efigia cutãrui împãrat trebuie sã se întoarcã la el, sunt ai lui, el i-a fãurit ca sã adune cu ei de prin lume ce i se cuvine. Reversul este tot la Iisus Hristos, care zice continuu: „Ia-ti crucea si urmeazã-mã”. Patima proprie, pajura, eul liric – se vor cãuta, asadar, dedesubt, în reversul medaliei / poemului. Vom recunoaste cã poetul aduce multe daruri limbii si literaturii române, undeva se vede pe sine însusi ca un sacerdot:

„Doamne, m-ai risipit printre frunze / Sã le-nvãt prea devreme neastâmpãrul, / Preot al verbului în togã albã, / Îngenunchiat în dor, nomad la fântânã, / Când licuricii descântã verdele amar al sevelor / Cu untdelemnul ridicat din morti! // Sã-nvãt ierburile prea devreme neastâmpãrul, / Doamne, m-ai rãtãcit printre lucruri…” Aceastã risipire este, însã, una cu rost de vreme ce frunzele / lucrurile protejeazã, sunt ele însele îndelung rãbdãtoare si trec fiinta peste rãstristi. Este nevoie, parcã, de o reificare a lumii, de o trecere a frunzei în lucru, pentru ca poetul sã se înteleagã, sã-si descopere aceastã conditie de preot supus patimii, dorului, setei; un adevãrat discurs despre conditia umanã. Demonstratia este foarte strânsã, iar poezia îi oferã cugetãtorului uneltele ideale pentru mentinerea în indecis. Nicolae Tudor nu se încifreazã / descifreazã în poezie, ci se regãseste în ea ca individ esentialmente dilematic. Citesc aceastã strofã din poemul care dã titlul volumului: „Mestecenii albi sprijinã sufletul verii, / Umbra genelor tale de crizantemã a sudului, / Orasul acela dãruit cu pulbere de stele, / Timpul când copiii încearcã nucile verzi / Cu flacãra gurii.” Este, în fond, o însiruire de locuri comune – cel mai important fiind (rãmânând) ritmul ce reia „Sara pe deal” de Eminescu, ai zice cã autorul „este monedã” în consens cu textele slefuite în memoria colectivã. În aceastã tesãturã, însã, nãvãleste dintr-o datã gustul iodat al nucii necoapte ce dã foc gurii fragede. Fructele verii sunt neasezate îngeneral, coapte în pripã ori sugerând coacerea, înselãtoare; Nicolae Tudor aduce ce este al sãu peste lumea cultural-poeticã pe care o evocã, se integreazã în aceastã lume; ca poet, smulge poeziei dreptul de a-i fi preot, îsi afirmã vocea inconfundabilã. Acest inconfundabil Nicolae Tudor este un poet al naturii, dar al unei naturi active, contradictorii oarecum, prinsã într-o luptã între pãrtile componente, ce o face sã trãiascã în sine, indiferentãfatã de om, sau supunându-si omul. Banalele flori de gheatã din ferestri, de pildã: „Triste ramuri / Din nãframa diminetii / Apãsareagri a cetii / V-a încondeiat pe geamuri” – iar sentimentele sunt, parcã, materiale si duble, vegheate dintr-un împrejur sacru: „… Ne chemam cu nume de plante, ori de stele, / si plângeam însomn, mângâiati de icoane. / Nu mai stiu când ai înflorit, / si doarti-am alinat mireasma, / si mi-am ritmat silabele searã de searã /În albele tale petale, bãnuind cântecul.” Sinesteziile sunt la ele acasã în acest univers unde, iatã, a înflori este egal cu a începe cântecul. Registrul autoironic recepteazãcel mai bine acest dublu bine temperat al atentiei. Femeia iubitã, de pildã, este ea însãsi creatoare, întrucât inspirã si sustine creatia – dar rãmâne mai degrabã proiectie în imaginatie a muzei reale, ca în acest poem emblematic, unul dintre cele mai expresive din volum, demn de o antologie a descendentelor Beatricei: „Ca doi aezi ne întâlneam pe stradã / Subflori de-april, ori sub nuntiri de stele / Îmi întindeai grãbitã un brat ca de zãpadã, / Eu un buchet suav de poezele… // Mergeam încet (nu ne tineam de mânã): / Eu ’nalt, timid îngândurat, / Tu limpede ca dorul în românã / Cu pãrul lung, (la spate retezat…) // Ca doi aezi noi ne plimbam sub astri, / Aerieni si tristi, suavi si fãrã leacuri, / Când m-a oprit uimireadin ochii tãi albastri / Sã rãstignesc o clipã venind de peste veacuri.” Observati aceastã prindere de brat oarecum reflexã,fãrã ţinere de mânã însã – si, desigur, se retine versul final cu marea sa concentrare ideaticã, dar care spune, în fond, cã viatabate poezia, ca sã zicem asa, cã poetul uitã de „poezele” în fata revelatiei „clipei”, cã alege sã trãiascã. Autoironicã este, desigur, cãderea din horatianism – în hedonism ipotetic. Sensul adânc meditativ al poeziei lui Nicolae Tudor depãseste orice posibilã discutie pe tema curentelor poetice la modã.  Desigur, un neomodernist prin situare în fluxul ideatic al momentului– dar înainte de toate un poeta doctus ce stã în dialog cu marea poezie a lumii, cãreia doreste sã i se adauge – din afarã, dar si dinãuntru…

Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu

 SENSIBILITATE  ŞI CULTURÃ

Un poet de o factură aparte, extrem de sever cu producţia sa lirică, este Nicolae Tudor.

Într-o perioadă literară dominată, ca să nu spun „terorizată”, de furia iconoclastă şi demitizantă, de joasă ţinută intelectuală a unor” flăcăi tomnatici” optzecişti, cu admiratorii şi imitatorii lor imberbi de după ’90, autorul volumului de versuri, cu un titlu somptuos, parcă „fin de siècle” Somnul de aur  (Editura Du Style, 2000) practică à rebours, chiar cu o notă ostentativ-ironică, un discurs poetic structurat şi articulat în toate încheieturile sale.

Laurenţiu Ulici şi Doina Uricariu, în caracterizările pe care le fac acestui tip de poezie, au vorbit despre „ poetizare”, – nu aş fi de acord cu un astfel de termen discret minimalizant – despre „teatralitatea” menită să ascundă un sentimental timid, în sfârşit de „cadenţe macedonskiene” şi de linia clasicizantă. Formulări mai mult sau mai puţin adevărate, ca orice apreciere critică de altfel, mai mult sau mai puţin inspirate, cum este aceea a lui Laurenţiu Ulici de „poetizare”. Nu, Nicolae Tudor nu poetizează: el şi-a făcut un stil  şi nu „du style”, din perceperea prin „refracţia” culturii poetice atât a stărilor interioare, cât şi a evenimentului exterior, biografic. Iar dacă ar fi să decelez o paradigmă poetică structurată, matricială în afară de aceea a „ cadenţelor macedonskiene” (uneori), prin care, probabil, Doina Uricariu înţelegea o amprentă parnasian-estetizantă, aceasta nu ar putea fi decât lirica lui Blaga din perioada târzie a Verii de noiembrie şi a Cântecului inorogului, în care fondul grav este filtrat şi distilat în alcoolurile unei melancolii ori tristeţi senine, dar nu este în nici un caz absent: „Somnul de aur o vară în mine îngână/ Ecoul când pleacă în lume măicuţa bătrână, / Ritmuri străvechi împletindu-mi în brâul de lână”. Şi tot ca la Blaga, dar într-o manieră proprie, uşor preţioasă, motivele folclorice şi reminiscenţele mitice sunt stilizate şi încastrate în imagini poetice memorabile: „Cu gura mea pură sorb untdelemnul luminii/ Şi-n litanii, sub tâmplă ºi coastă, simt spinii”. (Somnul de aur). Aş vrea să precizez totuşi faptul că, vorbind de un model, nu am făcut-o pentru a dizolva personalitatea discursului poetic al lui Nicolae Tudor, ci numai ca factor stilistic coagulant şi stimulator, aşa cum Blaga însuşi semantiza conceptul. Din contră, el a găsit o formă proprie, prin care în cele mai reuşite poezii ale sale, ca Somnul de aur, Þara copilăriei, Ca o monedă romană, Am uitat să chem păsările  sau Printre garoafe şi raze de mirt, expresia elegantă, ingenioasă uneori în sens manierist, capătă substanţa unui dramatism concentrat. Ar trebui ca poetul să-şi asume mai decis acest posibil fond dionisiac, ca şi cealaltă direcţie, melancolic-ironică din remarcabila „parodie” după Marin Sorescu, Dacă nu cer prea mult.

Paul Dugneanu – în „Cronica română” din 4-5 aug. 2001

UN EXPONENT AL CELUI DE-AL DOILEA VAL

Profesorul Nicolae Tudor este autorul volumelor de poezie Poemele verii (1975), Somnul de aur (2000), Creanga de măslin (2004) şi a două volume de critică literară şi eseuri, Iubirea ca salvare de timp (2002) şi Vremelnicie şi permanenţă (2003). El se înscrie în promoţia anilor ’70, pe care am numit-o într-o carte consacrată momentului respectiv generaţia Hiperyonal doilea val, din care fac parte poeţi ca Marius Robescu, Dan Laurenţiu, Vigil Mazilescu, Dumitru M. Ion, Gheorghe Istrate etc. În legătură cu poezia sa, criticii au remarcat factura erotică, sensibilitatea naturistă şi scriitura calofilă din Poemele verii, sau, pe lângă aceste coordonate, oscilarea graţioasă între real şi imaginar (ca şi dramatismul concentrat) din Somnul de aur. Al treilea volum de versuri al lui Nicolae Tudor continuă tematic şi stilistic, într-un mod remarcabil, poetica anterioară. Nu însă fără nuanţe şi ipostaze noi şi chiar cu o extindere a repertoriului de teme şi motive. În această ultimă categorie aş include vitalismul estetic şi o atitudine „argheziană”, de prezenţă/absenţă a divinităţii. Un astfel de frumos poem, semnificativ pentru poziţia eului liric, de chemare şi reproş adresate dumnezeirii, este Rugă: „Doamne, tu nu mai faci minuni,/ Şi sfinţii tăi au pribegit speriaţi în pustie,/ Să creştinească ciclopi, ori meduze/ În vâltoarea amară a mărilor…/ Eu am rămas acelaşi, să cânt în cuplete/ Fărâme de suflet şi curcubeie topite/ În cenuşiul zărilor// Doamne, tu nu mai faci minuni,/ Şi sfinţii tăi au coborât prea repede/ Din icoane,/ Roşi de vopseaua chinurilor/ Şi de foame…” Tot în siajul psalmilor arghezieni prin ton, atmosferă, limbaj, dar cu un conţinut emoţional şi kenotic propriu, se înscrie şi revelatoarea poezie, ce a dat şi titlul volumului, Creanga de măslin. Interesant este că tema religioasă o întâlneşte pe cea erotică, numitorul lor comun fiind trecutul şi absenţa, vii rămânând însă speranţele şi aspiraţia, sau chiar posibila lor împlinire, simbolizate de biblicul porumbel cu creanga de măslin: „Mi-e sufletul-nsetat ca o fântână,/ Din care s-a băut de dorul mumii,/ Cu stelele mirate ce se-ngână/ În ochiul negru-nlăcrimat al humii (…)/ Un val mă-neacă, altu-i mai rebel,/ Cu vorbe-ncrâncenate mă alin–/ Speranţa-i, Doamne, doar un porumbel/ Ce readuce verde creanga de măslin!…”.

În absenţa, totuşi, vreunui răspuns sau „semn” palpabil al sacrului care, în sine, nu este pus la îndoială, aşa cum nu de puţine ori o face vocea poetică a lui Arghezi, memoria afectivă va exercita o funcţie compensatoare şi recuperatoare; evocarea unor momente ale vârstei copilăriei însă nu sub forma unor secvenţe evenimenţiale, ci oarecum proustian prin atmosfera, prin parfumul, prin culoarea emoţională a unor clipe: „Mă prind bucurii,/ Amintiri, clipe odată savurate/ Mă dor,/ Îmi sfârtecă trupul/ Şi visul.// Mă dor bucurii, amintiri,/ Din suspinul crengilor în floare…” Dar adevărata „vârstă” şi matrice – aş spune în accepţie blagiană, stilistică a termenilor – a eului poetic, este aceea atât de inspirat numită în titlul unei poezii, a chemărilor crepusculare. Această sintagmă, având câmpul său de semnificaţii, corespunde, într-un mod,– şi pentru că tot am amintit de un model tutelar, Lucian Blaga – anotimpului nu doar fizic, ci şi psihosufletesc din „Vara Sfântului Mihai”; aceeaşi târzie şi luminos melancolică jubilaţie erotică, redescoperită, cum foarte bine a observat Geo Călugăru în prefaţa volumului, într-o stare de plăcută mirare: „Mâini împreunate, semn de rugăciune,/ Albele fecioare cad spre soare-apune// Ruga lor în vară, sub mesteceni trişti,/ Greu împătimită curge pe mirişti// Adormirea sacră şi izvorul lunii/ Rece ca şi zarea, când se duc lăstunii,// E logodna veche dintre dor şi floare –/ Tu, în crucea verii, suferind de soare,/ Ai găsit salvarea într-un vals-minune.// Albele fecioare râd spre soare-apune…

Demne de semnalat sunt însă şi alte modalităţi de percepţie şi abordare a erosului, mai puţin previzibile, ţinând cont de evoluţia de până acum a poetului, ca, de pildă, cel livresc –călinescian. În terminologia actuală, am vorbi de un proces explicit de intertextualitate: „Tu ai în cosiţe aroma fânului,/ şi ochii verzi,/ cum e adâncul rece al/ apelor de munte,/ îmi aminteşti de galica Manon/ când mă dezmierzi.” Sau o trăire mai intensă, depăşind sensibilitatea reţinută şi atitudinea estetizantă caracteristice în general poetului, repede totuşi temperată şi echilibrată de o notă ironică: „Mai păstraţi în zâmbet amăgirea binelui/ şi-n poşeta de lac artificial/ arsenalul patimii… mărturisirii?…”. Rămânând în acelaşi registru, poetul eminescianizează uneori, cu mai mult sau mai puţin succes, ca în Rugă rândunelelor, o „variantă” de Povestea teiului, sau îşi pune la butonieră floarea uşor fanată cu farmecul parfumului de altădată al neosimblismului. Versuri ca acestea trimit la atmosfera „fin de siècle”, cu impulsurile, reveriile, nostalgiile ei bemolate: „Suav parfum mă cheamă în surdină/ au înflorit salcâmii în grădină”.

Şi în poezia Trecere, nucleul coagulant al textului îl formează modulaţiile unei stări ambigui în care se amestecă nostalgia, visarea, atracţia unui orizont nedefinit pentru care a fost găsit cuvântul adecvat, dorul, însă vocea poetică este mai amplă, mai plin şi, deopotrivă, mai spiritualizat orchestrată. Eul liric respiră aerul tare al unui spaţiu presimţit metafizic, al visului promis sau, poate, mai degrabă spre necunoscuta „mare trecere” blagiană. Sunt vădit, de asemenea, benefice influenţe, ori incidenţe ale tradiţionalismului interbelic, ale tezaurului de motive şi ale imaginarului folcloric distilat de percepţia culturală: „Eu voi pleca în ţară unde Dor/ coboară noaptea în veşmânt de zână,/ şi dă drumeţilor să bea din mână/ uitarea preparată-ntr-un ulcior,/ de se-nfioară aprig chipul din fântână…” Pe aceleaşi coordonate, sau într-o paradigmă asemănătoare, se înscriu Dor pribeag, Drumeţie, Tărâm românesc şi fastuosul poem scitic Mura dobrogeană.

 Este limpede că autorul începe, deşi încă reticent, să construiască şi un tip de discurs nou, chiar şi în cadrul temei erotice, nu în întregime rupt de celălalt, dar în mod evident diferit, cu o geografie şi un decor simbolic fixându-şi reperele în istoria, metafizica, imaginarul folcloric şi cultural românesc. Voi cita din ultimul text: „Eu, ah! Numai eu prăvăleam stânci,/ şi provocam izvoarele dorului,/ ce-mi atenuau simţurile/ în cele şapte puncte cardinale// Doar părul bogat în nuanţe-l adulmecam/ şi trupul de amforă dobrogeană,/ ce ţinuse cândva vinurile greceşti,/ dar şi pe cele ale acestui sfânt pământ/ românesc, de la Marea cea Mare…

Ar fi de dorit ca Nicolae Tudor să dezvolte într-un volum ulterior şi acest atât de promiţător, substanţial topos poetic şi totodată să lase mai multă libertate imaginaţiei şi formelor poetice…

Paul Dugneanu –Literatorul” nr. 7 (13)-2004

 Dimineaţa pe răcoare

Dacă Nicolae Tudor flutură o Creangă de măslin (Editura Arefeană, Bucureşti, 2004), intenţia nu este aceea de a semnala un ceva imprevizibil. Mai degrabă, gestul primeşte semnificaţia unei confirmări a zborului deasupra unor cuiburi lirice…

De data aceasta, însă, poetul îşi delimitează mult mai hotărât teritoriul poetic, abandonând multe din popasurile simboliste care îi erau atât de dragi. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă o ceartă cu idolii săi de totdeauna: Eminescu, Macedonski, D. Anghel şi Şt. O. Iosif. Doar că acum preferinţa pentru romantismul rustic, edulcorat şi lilial devine manifestă. Exorcizate sunt tentaţiile citadine şi divulgate fără înconjur apetiturile erotice: „Văile dorului ard iarăşi sub lună, / Pasărea Phoenix cântă nebună”. De fapt, la faculté maîtresse a noilor versuri este incantaţia campestră, idila şi balada bucolică. Pentru un vechi locuitor al urbei lui Bucur, opţiunea obstinat agrestă ar putea părea cel puţin deconcertantă, dacă nu ar fi însoţită de o sinceritate autentică.

În pofida faptului că „Ţărâna soarbe lacom taina firii”, apetenţa pentru vaporos şi diafan rămâne irepresibilă. Şi cine ar rezista acestei porniri, când „cirezile norilor se duc lăptoase”, iar „Stele şi-au aprins candelabre / În gutuiul nostru”? Pentru întregirea peisajului îşi face apariţia şi fecioara lui Petică: „Tu ai culoarea florilor de măr / Adunată în obraji de madonă”. De altfel, lui Nicolae Tudor i-a plăcut dintotdeauna să-şi înstrune lira spre lauda hymenului: „Floare de crin, / Îmbată-mi visele, / Redă-mi narcisele, / Floare-destin”.

De menţionat şi ralierea plachetei la moda narcisiacă a înfăţişării versurilor însoţite de receptarea lor critică. În felul acesta, delectarea noastră este ghidată patern de la alfa la omega – în termenii lui Barthes, lecturii de plăcere nu i se permite să devină o lectură de desfătare. Un NU hotărât poeticii democratice.

 

Narcis NicolauLiteratorul” nr. 11-12 (17-18) – 2004

USR Filiala Bucuresti Poezie:

Comentariile au fost inchise!