Un scriitor român aproape uitat

5. aprilie 2014 | De | Categorie: Editorial

   220px-Virgil_CarianopolPe Virgil Carianopol (Caracal, 29 martie 1908- București, 6 aprilie 1984), l-am cunoscut la una din numeroasele lui întâlniri cu publicul din orașul natal, unde frecventase celebrul liceu „Ioniță Asan”, al cărui elev am fost și eu.

   Pe scena Teatrului Național din localitate, o bijuterie arhitectonică  asemănătoare cu instituția omonimă din Cluj, poetul, un om înalt și slab, s-a întreținut cu cei tineri, care țineam steagul poeziei într-o provincie plină de promisiuni, dar și de îndepărtate, în timp,  împliniri culturale și științifice, multe peste hotare: Constantin Brâncuși, Vintilă Horia, Tudor Vladimirescu (cuceritorul Capitalei), Ștefan Odobleja, Eugen Ionescu, Neda Marinescu.

   Ceea ce mi s-a părut ciudat era faptul că vorbea încet, cerându-mi și mie să fac la fel, de parcă se temea să nu fim auziți de cineva. Mai târziu, am aflat că petrecuse ani la Periprava, ca deținut politic. Cred că primul care a dezvăluit acest lucru a fost, în primii ani de după 1989, omul de radio Constantin Dumitrache, într-o publicație locală efemeră.

   Dorind să studiez scrierile unui autor din zonă, m-am documentat pentru lucrarea de licență în librării,  biblioteci, inclusiv vizitându-l pe poet,împreună cu soția mea,  în casa sa din strada Mierlei, nr. 15, din București, unde doamna Elena (Lily) Carianopol ne-a tratat cu prăjituri de nerefuzat, iar scriitorul s-a oferit să-mi împrumute cărțile  sale dinainte de război, salvate de  cea căreia i-a și dedicat majoritatea volumelor. Le-am răsfoit acolo, de teamă să nu le pierd în tren.

   Ajuns profesor, l-am reîntâlnit pe Virgil Carianopol la o modestă școală gimnazială, unde îl invitase un învățător iubitor de cultură, pentru a explica elevilor și părinților misterele artei poetice. Cu acest prilej, am aflat o latură interesantă a celui care nu avusese norocul de a avea copii: iubea nemaipomenit copiii!  După scurtă vreme, fiind alături la întâlnirea cu poetul și fiica mea, care avea doar câțiva anișori, am avut surpriza de a primi o scrisoare, cu o poezie dedicată fiului și fiicei mele, aflați la vârsta maximei drăgălășenii.

   Virgil Carianopol a debutat în anul 1931, cu „Flori de spin” și a încheiat activitatea editorială cu „Scară la cer”, Editura Minerva, 1983, postum apărându-i încă cinci cărți, unele îngrijite de nepoata sa de frate, Virginia Carianopol. La început a fost identificat, cu temei sau nu, cu avangarda, ulterior alegând tradiționalismul și scrierile cu o puternică tentă națională, inclusiv de atașament pentru Oltenia natală.

   Se împlinesc, iată, treizeci de ani, de la dispariția unui interesant poet român, care a scris și literatură pentru copii, inclusiv proză, precum și „Amintiri despre scriitori ” (două volume), a obținut premiul Societății Scriitorilor Români (cu volumul „Scrisori către plante”, 1937), a suferit în anii de represiune stalinistă și a rămas un reper pentru poezia română contemporană, prin limpezimea imaginilor și atașamentul față de limba și spiritualitatea românească.

                                                                                Corneliu Vasile

virgilcarianopol1

Un comentariu pentru "Un scriitor român aproape uitat"

  1. Ion Catrina spune:

    Sincere felicitări autorului pentru că oprește, fie și pentru o clipă numai, alunecarea în uitare a unui poet aparte, extrem de iubit de caracaleni și nu numai.